Adrian Paunescu

La sărbatoarea florilor de măr,
când drumul cere pasii să se-astearnă,
acum ne despartim într-adevăr
precum nu promisesem astă iarnă.
La sărbatoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de paste,
din viata mea începi să si dispari,
fiinta mea abia te mai cunoaste.
La sarbatoarea soarelui deplin,
când sângele -n bătrani se poticneste,
iubindu-te îti spun: ne despartim
si să ne regăsim nu-i vreo nădejde.
Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărtirii noastre.
Ne mai rămâne floarea de gutui,
ca toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poti câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.
Atâtea flori la despartire-avem, atâtea flori ca-n bietele romante,
de parcă hohoteste un blestem,
porunca lui civilelor instante.
si floarea de cires de care-am spusa-mbătrânit
si s-a zbârcit în fructe, încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transporta flori pe apeducte
.Tu crezi că despartirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -să nu te minti,
că nu-i deloc asa, te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.
La sărbatoarea florilor de soc, când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despartim, plângând, la acest foc pe-a cârui vatra noi am fost jăratec.
De măr, de visin, de gutui, de păr, e floarea-n sărbatori până departe,
acum ne despartim într-adevăr cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.
Ce-i zis e zis si-n cântec îsi spuneam
că va fi aceasta clipa - n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.
Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
si dacă despartirea-i un prăpăd
proiectul ei ti l-am trimis din iarnă.
Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te tin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfântă si păgână.